Podișul Hârtibaciului

Share pe Facebook
Natură

Podișul râului Hârtibaciu (în limba română: Hârtibaciu, în limba germană: Harbach) se află în partea sudică a Podișului Transilvaniei, între râurile Târnava Mare și Olt. Suprafața de 200 000 hectare se poate considera unică în Europa, atât din punct de vedere al valorilor naturale, cât și în privința valorilor culturale. Stilul arhitectural al sașilor care au trăit secole întregi pe aceste meleaguri, respectiv gestionarea regiunii de către aceștia au influențat în mod decisiv priveliștea așternută în fața ochilor noștri. Sașii au trăit în sate mici, situate departe unul de celălalt, iar în mod particular, în centrul localității se afla biserica fortificată. Aici își țineau armele și rezerva de alimente și aici se refugiau cu ocazia invaziilor tătarilor. În turnul robust, spațios al bisericii, fiecare familie avea propria sa grindă pe care usca carnea, cârnații și pe care depozitau slănina pentru situațiile de criză, iar zidul gros, înalt asigura protecția corespunzătoare a bisericii. Imaginea satului săsesc este relativ simplă: pe cele două laturi a drumului erau fâșii scurte de iarbă, iar dincolo de acestea șirul caselor masive cu fațade înalte, cu porți și garduri înalte. Structura casă-poarta-casă servea ca și un zid în cazul asalturilor. Adeseori, zidurile erau construite în jurul unui pârâu, iar în aceste cazuri pe cele două maluri se întindea câte o stradă, în unele locuri legate între ele cu poduri, iar casele erau construite în afara acestui teren. Ca și teren arabil, sașii foloseau pământurile situate în imediata apropiere a satelor, restul pământurilor devenind pășuni și fânețe.

Pe Podișul Hârtibaciului se află cele mai mari pășuni colinare ale Europei și pășunile de arbori seculari specifice prin caracterul și forma lor. Aceste pășuni de arbori, probabil sunt cele mai de seamă elemente ale peisajului podișului. Doar în zilele noastre s-a clarificat, cum ”pot crește arbori” pe asemenea pășuni, unde pasc neîncetat oile, vacii și bivolii (întrucât aceștia ar și mânca și puieții în timp ce pasc). Sașii lăsau pe pășune peteci de arbuști cu tulpine spinoase (de exemplu: trandafir sălbatic, cacadâr), care asiguraau protecția necesară pentru creșterea puieților de stejar, până aceștia deveneau atât de mari, încât umbreau  arbuștii ”protectori” și îi distrugeau. Densitatea mică a populației săsești (puțini locuitori pe o suprafață mare) și modul rațional de gestiune a pământurilor au determinat dezvoltarea unor păduri cu arbori seculari, sănătoși și cu o biodiversitate mare. Aceste păduri au devenit casa  unor specii de păsări rare și protejate, ca de exemplu, ciocănitoarea cu spate alb, muscarul mic și muscarul gulerat. Liniștea pajiștii umede, de dimensiuni imense, este întreruptă de cristelul de câmp, care, de asemenea, este o pasăre ocrotită, iar în liniștea nopții haite de lupi și urșii străbat pășunile. Între pădure și pășune mai găsim tufe, arbuști, pe alocuri cu urme de trestie care înconjoară pârâurile și care conferă peisajului un caracter ca de mozaic.

Vrând-nevrând, acest peisaj cu frumusețea sa magică și cu fauna și flora sa variată va dispărea împreună cu sașii. Marcarea spațiului ca și rezervație naturală încetinește acest proces, dar nu este suficient ca să oprească sau să inverseze acest proces. Podișul Hârtibaciului este cel mai frumos exemplu al conviețuirii în armonie  a omului cu natura. Fără îndoială, se poate constata că sașii, care au trăit cândva pe aceste meleaguri și care în prezent aproape au dispărut, au utilizat în mod rațional comorile naturii, având grijă mereu ca ele să rămână și pentru posteritate. Prin gospodărirea lor tradițională, la scară mică, au înființat asemenea peisaje, care datorită intervenției umane au devenit mai bogate în specii.

  • 4 Curățenie

  • 3.5 Protejat

  • 2.5 Accesibilitate

  • 5 Spectaculos

  • 2 Neatins

(Bazat pe 5 opinii )








Recomandat de

Grupul Milvus

Asociaţia pentru Protecţia Păsărilor şi a Naturii