Dansul ”borița” din Săcele

În primele zile de Crăciun, în ciuda frigului de afară, bărbații și băieții mai tineri merg de la casă la casă și joacă dansul borița. Botița este un dans spectaculos jucat în principal de bărbați în preajma Crăciunului care merg din curte în curte, până ajung la fiecare casă din sat, sfârșind prin a juca în mijlocul satului, în fața mulțimii.

Tropăit puternic pe zăpada bătătorită. Țipete fără cuvinte, flăcări purpurii. Umbre negre în amurg. Măști înfiorătoare cu pene de vultur, păr de cal și dinți de porc. Săbiile se ciocnesc. ”Unu, doi, trei …”. Patru persoane se luptă pe viață și pe moarte. Săbiile scot scântei. Clopotele răsună. Până la urmă cel slab se prăbușește leșinat. ”L-a stăpânit diavolul!” Iar săbiile spintecă pielea, carnea, osul. Doar moartea eliberează sufletul și trupul. Clopotele răsună mai tare. Se invocă forțe făuritoare străvechi. Săbiile se bagă în teacă și se scoate biciul. Plesnituri sălbatice, ca să gonească răul și să ademenească binele. Un suflet nou și puternic îl inlocuiește pe cel distrus. Mânerul biciului lipește trupul, vindecă rănile și o ultimă pocnitură imensă vâră sufletul în el. Miracolul divin al reînvierii. Începe o nouă viață, răsare o nouă credință, care nu mai poate fi atinsă de diavol. Inițierea a fost executată. Cel slab a devenit puternic, băiatul a devenit bărbat. ”Acum poate să alerge ca mânzul sălbatic!”.

Această pantomimă a bărbaților mascați încheie dansul borița, hora străveche a bărbaților din satul Săcele, un sat de pe meleagurile ceangăilor. Este un ritual de inițiere, o acțiune magică, o ordine sacrală. Este simbolul renașterii soarelui. Repetițiile și probele se desfășoară în perioada de advent dinaintea Crăciunului. Mai demult, în perioada solstițiului de iarnă, umblau din casă în casă, astfel ritualul se întindea până la începerea postului Paștelui. Însă consiliul Brașovului, invocând o ordonanță a împăratului, în data de 6 februarie 1764 a interzis dansul borița, astfel că, după această dată, borița se putea juca doar în taină doar în 28 decembrie, de ziua Masacrului inocenților de către Irod. În anul 1861 scriitorul Zajzoni Rab István descrie acest obicei ca fiind unul dispărut, însă în zilele noastre își trăiește renașterea.

Flăcăii purtau ciorapi de pânză albă sau neagră și jerseu gri sau negru. Pe cap aveau căciuli din blană de miel împodobite cu năgară și panglici colorate. Pe picioare purtau cizme cu pinteni dotate cu zurgălăi și clopoțel. În mână țineau târnăcoape sau bătătoare pe care fluturau baticuri de mătase.

Dansatorii de borița întră în curte unul după celălalt, în față merge băiatul care ține bradul împodobit. Pe brad atârnă fructe aurite. Ei sunt urmați de doi-trei țigani: unul cu caval, celălalt cu vioară și un cobzar. După ei, toți participanții la dans, în frunte cu cei doi vătafi. Ei sunt urmați de bărbații mascați, cei care, cu jocurile lor încearcă să țină mulțimea la o distanță corespunzătoare. În spate vin bărbații cu coșurile și cărăușii, care duc carnea, ouăle, cârnații și pâinea primite. În cazul în care gazda și-a uitat afară una din ustensilele de casă, iar această ustensilă a fost găsită de bărbatul mascat, el nu va înapoia ustensilele, până când gazda nu le va răscumpăra. Din mâncarea și vinul strâns, seara se organizează o petrecere mare. Sub îndrumarea vătafilor, dansatorii vor dansa hora compusă din recapitularea motivelor dansate, într-un ritm din ce în ce mai sporit (primul ritm, al doilea, al treia și borița turcă), vor dansa hora lor, cu învârteli spre stânga și spre dreapta.