Biserici fortificate săsești

Bisericile fortificate săsești (în număr de 250 la mijlocul secolului XV., astăzi rămase doar 38) sunt monumente caracteristice ale arhitecturii săsești din Ardeal. Șapte dintre ele aparțin de patrimoniul mondial UNESCO (Valea Viilor/Wurmloch/Nagybaromlak; Biertan/Birthälm/Berethalom-SB; Câlnic/Kellenk/Kelnek-AB-; Prejmer/Tartlau/Prázsmár; Viscri/Deutsch-Weisskirch/Szászfehéregyháza-BV-; Saschiz/Keisd/Szászkézd-MS-; Dârjiu/Székelyderzs -HR-). Cea mai cunoscută este biserica gotică fortificată din secolul XV. din Viscri. Câteva s-au păstrat în stare relativ bună sau au fost renovate (Prejmer/Tartlau/Prázsmár; Roadeș/Raddeln/Rádos -BV-), altele au fost neglijate și zac în ruine (de ex. Dobârca/Dobrenk/Doborka-SB-; Rotbav/Rothbach/Szászveresmart).

Coloniștii sași ardeleni au fost organizați în comunități de către regele Ungariei prin Diploma andreană (Hrisovul de aur al sașilor) din 1224, asigurându-le, pe Pământul Crăiesc desemnat lor, mai multe privilegii: drept de proprietate exclusiv, liberă alegere a preotului, utilizarea comună a pădurilor și apelor, libertatea taxelor vamale și dreptul la libera organizare a iarmarocului. Comunitățile săsești au fost conduse de familii patriciene înstărite. Cei care locuiau în vecinătatea altora în municipii, au format vecinătăți (Nachbarschaft). Conducătorul vecinătății purta numele de »tată«, soția lui se chema »mamă«, iar membrii se numeau frați, iar  ajutorul lor figura sub denumirea de »ajutor frățesc«”. Legătura „frățească” între vecini era prevăzută în legislația vecinătății. Dacă un membru al vecinătății punea o cumpănă de puţ sau făcea șură sau a începea o construcție mai mare, la apelul tatălui, fiecare membru avea datoria de a contribui la lucrări. În caz de pericol populația satelor se refugia în fortificație, în turnurile căreia se păstrau alimentele și obiectele de valoare ale familiilor. (Hajdú Farkas-Zoltán: Secuii și sașii. Ajutorul reciproc și instituțiile ei la secui și la sașii ardeleni. Editura Mentor, Târgu-Mureș, 2001.)

Bisericile săsești fortificate nu se caracterizează doar prin stilul lor arhitectural gotic, specific secolului XV. și elementele de apărare caracteristice arhitecturii militare, care le transformă și azi în monumente cu rol educativ de istorie culturală, ci și prin structura lor specifică, primitoare a comunității. Ansamblul  de clădiri era structurat în așa fel, încât în caz de pericol să poată găzdui populația mai multor sate, inclusiv depozitele de hrană, făcând posibilă și depozitarea valorilor personale. Acest fapt însemna că utilizarea proprietăților locuitorilor intra sub supravegherea superiorilor.